Psihodiagnosticul experiențial

Psiholog copiiCopiii s-au aşezat pe scaune în jurul unei mese, care a fost aşezată astfel încât ei să aibă spaţiu suficient de mişcare şi să poată lucra confortabil. În primă fază, pe masă a fost pus un carton mare cu multe bucăţi de plastilină, de culori variate.

Unul dintre psihoterapeuţi a dat următorul instructaj: ,,Astăzi o să ne jucăm şi o să discutăm. O să vă invit să vă alegeţi o bucată de plastelină, care vă atrage. Faceţi cunoştinţă cu bucata de plastelină pe care aţi ales-o, începeţi să o modelaţi, să vă jucaţi cu ea… până când se încălzeşte şi devine moale. După ce aţi înmuiat-o şi vedeţi că vă ascultă, am să vă rog să încercaţi să-i daţi forma unui copăcel. Nu vă grăbiţi… acum vă rog să vă uitaţi la copăcelul vostru şi să vă imaginaţi că el şi-ar dori să fie completat astfel încât să devină mai frumos decât este. Vă uitaţi la ce culori mai sunt şi încercaţi să-i mai adăugaţi ornamente, ca să fie un copăcel care se simte foarte bine în coaja lui. Vă concentraţi fiecare pe copăcelul vostru şi îl faceţi să se simtă cât mai bine… Încet, încet, ne apropiem de finalizarea copăceilor.

Acum fiecare va povesti câte ceva despre copăcelul lui. Încercaţi să fiţi în locul copăcelului vostru şi să le povestiţi colegilor voştri despre voi ca şi când aţi fi copăcelul respectiv. De exemplu: Eu sunt copăcelul Diana….. (fiecare se prezintă şi povesteşte despre sine.)

Acum că am făcut cunoştinţă cu toţi copăceii, imaginaţi-vă că această planşă este o livadă. Vă invit să aşezaţi copăcelul acolo unde se simte el cel mai bine în această livadă şi să desenaţi restul livezii. Desenaţi tot ce este în jurul vostru astfel încât copăceii să se simtă bine în livadă. Ce anotimp este acum pentru copăceii voştri? Haideţi să ne imaginăm că este primăvară, o primăvară târzie, târzie spre vară. Copăceii au înfrunzit, au şi flori… (fiecare povesteşte ce face şi cum se simte copăcelul lui). Încet, încet, vine căldura… şi în timp ce vine căldura verii, să vedem ce fac copăceii (din nou sunt încurajaţi să vorbească despre experienţa lor).

Se face din ce în ce mai cald afară, e vară şi e cald, cald de tot. Soarele bate, încălzeşte toţi copăceii. Ce fac copăceii, cum se simt ei, de ce ar avea ei nevoie acum? (e întrebat fiecare copil). Treptat, treptat, vin norii pe cer, se adună şi începe să plouă, a venit ploaia. În livadă începe să plouă din ce în ce mai tare, e furtună… bate vântul şi plouă tare! Ce fac copăceii? (copiii îşi descriu experienţa în timp ce o reprezintă) Încet, încet, ploaia se opreşte şi copăceii constată că vara a trecut şi acum e toamnă. Cum se simt ei, ce li se întâmplă?

Începe să fie din ce în ce mai frig, frunzele încep să cadă…. Vine iarna şi începe să ningă. Ce fac copăceii iarna?

Finalizăm desenul. Fiecare copăcel se uită în jur şi povesteşte celorlalţi cum se simte el în această livadă şi cum a trecut el prin toate cele patru anotimpuri.”

Pe tot parcursul derulării exerciţiului, copiii sunt stimulaţi să vorbească despre ceea ce trăiesc ,,aici şi acum”.

La final, fiecare scrie cu o culoare numele pe care crede el că acest desen îl poate avea.

Psihodiagnosticul experienţial este des folosit în psihoterapia copilului. Vă invităm să citiți întregul articol pe site-ul Minnie Psychological Center:

http://www.psihoterapie-copil.ro/2015/11/10/psihodiagnosticul-experiential-o-metoda-creativa-de-cunoastere-a-copilului/

Reclame

Controlul instructional si rolul sau in cresterea comportamentelor pozitive ale copiilor cu autism

psihoterapie copilControlul instructional se refera la probabilitatea ca cerintele noastre sa determine comportamentul dorit din partea copilului. In cazul in care nu am dobandit controlul instructional, putem descrie copilul ca fiind necompliant.

Controlul instructional presupune:

  • asocierea noastra (terapeut/parinte/profesor) cu oferirea recompenselor;
  • dezvoltarea unui istoric de recompensare a compliantei copilului.

Va invitam sa cititi intregul articol pe site-ul nostru:

http://www.psihoterapie-copil.ro/2015/10/27/din-culisele-terapiei-copilului-cu-autism-dobandirea-controlului-instructional/

Evaluarea clinică a copilului cu autism

Psihoterapie copilValiditatea diagnosticului clinic în tulburările din spectrul autist este o problemă extrem de spinoasă, mai ales în țara noastră. Procedura validată științific este lungă și costisitoare pentru părinți. Aceștia se zbat între prețul mare al consultațiilor, durata prea lungă a procesului de evaluare și nerăbdarea izvorâtă din speranța că poate diagnosticul va fi infirmat.

Având în vedere însă importanța realizării unui diagnostic corect, ne-am gândit să scriem un articol care încearcă să facă lumină în această problemă extrem de sensibilă și dureroasă pentru părinți. Vă invităm să citiți articolul pe pagina centrului nostru:

http://www.psihoterapie-copil.ro/2015/10/07/conteaza-cum-si-cu-ce-teste-este-evaluat-copilul-cu-autism/

 

Discalculia la copil

Psiholog copii Continuăm seria articolelor ce descriu tulburările de învățare la copil cu prezentarea unei alte probleme destul de frecvente în primii ani de școală: discalculia.

Aptitudinea matematică este considerată o aptitudine specifică în componenţa căreia intră o serie de factori: capacitatea de orientare sintetică în problemă; capacitatea de a generaliza în sfera obiectelor şi relaţiilor matematice; capacitatea de percepere, reprezentare şi operare cu figuri şi relaţii spaţiale; flexibilitatea proceselor cognitive; capacitatea de memorare a datelor, relaţiilor şi operaţiilor matematice; calităţi ale atenţiei (flexibilitatea); elemente motivaţional-afective (atracţia pentru problemă); experienţă logico-matematică (scheme de acţiune, priceperi, deprinderi); capacitate de simbolizare; fluiditate verbală; capacitate de autocontrol.

Discalculia este tulburarea de dezvoltare a aptitudinii matematice.

Vă invităm să citiți continuarea articolului pe noul nostru site:

http://www.psihoterapie-copil.ro/2015/10/04/discalculia-la-copil/

Copilul timid

Psiholog copii BucurestiEste retras și nu socializează cu copiii de aceeași vârstă, nu vorbește cu străinii și se ascunde în spatele nostru, agățându-se de haine, atunci când este întrebat de vorbă. Nu are mulți prieteni, nici nu inițiază conversații cu alți copii și este temător ori de câte ori se află în situații noi. Toate acestea sunt caracteristici ce ne determină să spunem despre copilul nostru că „este timid”.

Prezența timidității la copil poate avea mai multe cauze. Spre exemplu, un copil timid poate fi un copil introvert, care are frecvent nevoie de momente de singurătate, astfel încât să își poată reîncărca energia necesară socializării cu cei din jur. Alții pot avea un nivel înalt de sensibilitate, în sensul în care sunt foarte conștienți și puternic influențați de mediul înconjurător. Este important să înțelegem cât de valoroasă și unică este această sensibilitate a lor și că, descoperind și răspunzând nevoilor lor, îi putem ajuta să identifice și ei nevoile celor din jur și să se adapteze la acestea.

Atunci când copilul manifestă teamă sau anxietate față de anumite situații sociale în care se simte analizat de către ceilalți (precum întreținerea unei conversații cu adulții, dar și cu covârstnicii, întâlnirea unor persoane noi sau vorbitul în public) este posibil ca acesta să se confrunte cu anxietate socială. Alte simptome ale acestei tulburări sunt reprezentate de faptul că are episoade de plâns, accese de furie, se agăță de părinte sau de o persoană apropiată, se ghemuiește și rămâne imobilizat sau manifestă o incapacitate de a vorbi în situațiile sociale.

Ne întrebăm care sunt factorii ce influențează apariția anxietății sociale în cazul copiilor. Un studiu recent realizat de Schreier și Heinrichs (2010) evidențiază faptul că teama părinților de evaluare negativă a propriului copilul este asociată semnificativ cu anxietatea socială a acestuia, dar și cu alte probleme emoționale. Copilul nu este influențat doar de propriile reacții și răspunsuri corporale, ci și pe cele ale părinților, atunci când identifică situațiile periculoase. În același mod, cei mici identifică reacțiile anxioase ale părinților în momentul în care se confruntă cu o serie de situații sociale ambigue, fapt ce îi determină să supraaprecieze pericolul respectivelor situații.

Acum că am înțeles care este mecanismul prin care putem influența în sens negativ timiditatea copilului nostru, ar fi util să ne concentrăm asupra atitudinii pozitive pe care o putem adopta:

  • Nu este nimic mai invalidant pentru copil, decât atitudinea noastră de a îi cere în mod repetat să înceteze să mai fie timid, tăcut sau retras. Este ca și cum o pasăre și-ar împinge propriul pui afară din cuib, cerându-i să zboare, fără să îl fi învățat în prealabil cum să facă acest lucru. Dacă îi subliniem copilului faptul că este ceva în neregulă cu el, nu facem altceva decât să îi întărim atitudinile negative și insecuritățile. Înțelegându-i îngrijorările, nevoile, trăirile, empatizând cu el, îl puteam ajuta să dezvolte la rândul său empatie față de ceilalți, ceea ce îl va ajuta să își dezvolte abilitățile sociale și să se apropie de ceilalți.
  • Un alt aspect important este oferirea unui model de comportament adecvat pe care cel mic îl va prelua prin simpla observare. Putem face acest lucru tratând cu relaxare situațiile sociale noi, fiind amabili cu toți cei ce ne înconjoară și oferindu-le ajutor.
  • Aptitudinile sociale pot fi învățate chiar și prin joc. Astfel, jocurile de rol îi pot aduce pe copii în ipostaze în care sunt nevoiți să se prezinte unui nou partener de joacă, să inițieze o activitate comună sau să se alăture unui grup în timpul unui joc. Atunci când dorim să ne alăturăm unui grup într-o anumită activitate, mai întâi observăm dinamica grupului și abia apoi găsim o modalitate de a ne include în el. Putem începe prin a-l încuraja pe copil să învețe să observe cu atenție subiectele care sunt dezbătute sau comportamentele practicate în cadrul grupului.
  • Chiar și gesturile precum zâmbetul, salutul sau contactul vizual pot fi învățate prin practicarea și repetarea lor în cadrul jocurilor.
  • Tot prin joc pot fi învățate și modalitățile în care copilul poate reacționa atunci când este tachinat sau ironizat de colegi sau alți copii. Este esențial să știe care este importanța exprimării propriilor nevoi și apărării propriilor drepturi în cadrul interacțiunilor sociale.
  • Îl putem ajuta să învețe strategii prin care să facă față situațiilor sociale cu caracter jenant. Este necesar să știe că tuturor ni se întâmplă să ne confruntăm cu astfel de situații și putem să descoperim împreună cu ei care sunt lucrurile care i-ar putea face mai puțin emotivi sau anxioși în depășirea unei situații inconfortabile. Acest lucru îi va ajuta să își găsească curajul de a se pune ulterior în situații noi.
  • De asemenea, este foarte important ca noi să le oferim cât mai multe oportunități de a se implica în interacțiuni sociale. În plus, putem aprecia sau recompensa fiecare mic pas pe care copiii îl fac în inițierea interacțiunii.
  • Nu trebuie să ne îngrijoreze faptul că cel mic nu este înconjurat de mulți prieteni, este suficient să aibă un singur prieten cu care să poată comunica și cu care să îi facă plăcere să își petreacă timpul.
  • La un anumit moment de timp, este vital să ne învățăm copilul cum să se protejeze de pericolul interacțiunii cu străinii. Însă nu este bine să insistăm asupra acestui aspect încă din primii ani de viață, când copilul este oricum în permanență supravegheat. Astfel, ne putem asigura că nu îi vom induce o teamă exagerată față de interacțiunea cu persoanele necunoscute.
  • Copiii tind să acumuleze și să își reprime diferite temeri cărora nu le pot face față, iar pe termen lung acest fapt îi poate bloca, determinându-i să devină rigizi și fricoși în orice situație. Încurajându-i să își exprime temerile, îi putem ajuta să le depășească.

Un alt aspect pe care îl putem identifica la un copil cu anxietate socială este  incapacitatea sa persistentă de a vorbi în anumite situații concrete (spre exemplu la școală, cu anumiți adulți, cu partenerii de joacă) în ciuda faptului că obișnuiește să vorbească în alte situații. Această tulburare este cunoscută în literatura de specialitate sub numele de mutism electiv. Desigur, nu luăm în considerare cazurile în care copilul prezintă anumite tulburări de comunicare, un deficit de cunoștințe, sau nu stăpânește bine limba vorbită.

Copiii cu mutism electiv vorbesc cu ușurință acasă, în mediul familial, dar pot întâmpina dificultăți chiar și în comunicarea cu prietenii de aceeași vârstă sau cu rudele mai îndepărtate. În mediul școlar, pot avea o performanță scăzută ca urmare a refuzului de a vorbi, ceea ce va îngreuna semnificativ procesul evaluării realizat de către cadrele didactice. În unele situații, pot folosi modalități nonverbale de exprimare, precum arătatul cu degetul, scrisul sau pronunțarea unor sunete scurte cu o voce schimbată.

Alte trăsături și comportamente pe care le pot avea copiii cu mustim electiv sunt timiditatea excesivă, frica de situații sociale jenante, retragerea și izolarea socială, trăsăturile compulsive, negativismul, accesele de furie și uneori comportamentul opoziționist.

Această tulburare se instalează, de regulă, înainte de vârsta de 5 ani, devenind evidentă abia în momentul intrării la școală, moment ce aduce cu sine o creștere semnificativă a interacțiunii sociale. În cazul persoanelor cu anxietate socială, mutismul electiv dispare odată cu înaintarea în vârstă, spre deosebire de celelalte simptome specifice acestui tip de anxietate.

Totuși mutismul electiv este întâlnit destul de rar. Manual de Diagnostic și Statistică a Tulburărilor Mentale DSM V prezintă o frecvență a acestei tulburări între 0.03% și 1% și menționează faptul că este mai des întâlnită în perioada copilăriei timpurii, decât în adolescență sau la vârsta adultă. De asemenea, este la fel de des întâlnită în rândul ambelor genuri.

Așa cum putem observa, există o multitudine de atitudini prin care ne putem ajuta și încuraja copilul să facă față propriei timidități. Cu toate acestea, atunci când manifestările sale sunt severe sau persistă în timp în ciuda încercărilor noastre de a le diminua, este necesar să apelăm la ajutor de specialitate, pentru a ne asigura că aceste atitudini nu reprezintă simptome ale altor tulburări psihologice ce ar putea afecta procesul de dezvoltare al copilului.

 

Aida Marina Sararu

Psiholog clinician, consilier psihologic – Minnie Psychological Center

 

 

Depresia la copil

Psiholog BucurestiDepresia este una dintre cele mai frecvente tulburări psihice de-a lungul întregului ciclu de viață al omului. În 2006, Costello & colab. realizează o metaanaliză a celor mai importante studii epidemiologice publicate până în acel moment și constată că aproximativ 2,8% dintre copiii cu vârsta sub 13 ani îndeplinesc criteriile unei tulburări depresive. (Costello & all., 2006) În Statele Unite, potrivit datelor publicate în 2014 de Institutul Național de Sănătate Mintală, 4,8% dintre adolescenții cu vârste cuprinse între 12 și 15 ani  și 2,8% dintre copiii cu vârste cuprinse între 8 și 11 ani sunt diagnosticați cu depresie majoră.

Deși nu sunt date statistice privind numărul cazurilor de depresie la copiii și adolescenții din țara noastră, un raport din 2014 al European Health for all Databases (HFA-DB) situează România pe locul doi în Uniunea Europeană în privința numărului de cazuri diagnosticate cu tulburări psihice, dintre aceștia 1 din 15 oameni suferind de depresie majoră.

Depresia la copil îi afectează acestuia dezvoltatea atât pe plan comportamental, cât și pe plan emoțional și academic. Ea este adesea însoțită de lipsa aptitudinilor sociale, un număr ridicat de conflicte interpersonale, o rată crescută a absenteismului școlar și părăsirea timpurie a școlii. (Fruhe, B. & all., 2012)

Fără tratament, depresia la copil va recidiva în adolescență sau în prima parte a vieții adulte. Astfel, Harrington raporta în 1988 o rată a recurenței de 40% a depresiei în termen de 5 ani,  la copiii care au manifestat primul episod depresiv înainte de 14 ani. (Harrington & all, 1988).

Termenul de depresie este de curând introdus în psihopatologia copilului. Până acum treizeci de ani nici nu se pomenea de depresie la copii. Astfel, spre sfârşitul anilor ’50 teoria psihanalitică, dominantă în acea perioadă, pleca de la ideea că depresia adultului îşi are izvorul în sentimentul de vină produs de instanţa superioară a personalităţii (superego). Copilul însă nu are un superego prea dezvoltat (deoarece această instanţă se formează spre adolescenţă), ceea ce înseamnă că el este incapabil să trăiască genul de tulburare depresivă specific adulţilor.

În 1974, Cytryn & McKnew au demonstrat că la copil pot apărea o serie de probleme comportamentale care sunt “echivalentul” depresiei adultului. Autorii au denumit această formă depresie mascată şi includeau aici o gamă extrem de largă de simptome, de la anxietate la delicvenţă. Singura idee promovată de ei care merită reţinută este aceea că simptomele unei tulburări psihice la copil pot fi cu totul diferite de cele ale adultului.

În 1978 Lefkowitz & Burton au lansat ideea că o serie de simptome asemănătoare cu cele ale adultului pot apărea şi în copilărie, însă ele pot fi fenomene ale dezvoltării normale ce se vor disipa în timp.

Abia în 1980, în DSM-III, Asociaţia Psihiatrilor Americani statuează ideea că nu numai este corect să se vorbească de depresie la vârsta copilăriei, dar chiar şi simptomatologia este aproape identică cu cea a depresiei adultului. În ediţia revizuită a aceluiaşi manual (DSM-III-R, 1987) este descrisă în detaliu depresia copilăriei.

O orientare relativ recentă în domeniul psihopatologiei dezvoltării (Cantwell, 1990) priveşte depresia copilului ca pe un construct ipotetic legat de un grup de simptome observabile. Definiţia operaţională a acestui construct se determină pe cale empirică în funcţie de vârstă. Unele dintre simptome pot fi aceleaşi cu cele ale adulţilor cu tulburare depresivă, în timp ce altele pot fi specifice copilului de o anumită vârstă. Oricare dintre simptome, luat singur, poate fi considerat un fenomen normal de dezvoltare. Combinaţiile variate însă sau frecvenţa simptomelor poate fi un indicator de psihopatologie la o anumită vârstă.

Un episod depresiv în copilărie are o durată în medie de 7 până la 9 luni şi aproximativ două treimi dintre aceşti copii vor manifesta şi alte episoade recurente în viaţa adultă (Kovacs, 1989).

Un episod depresiv major la copil apare atunci când acesta prezintă pe o perioadă de cel puţin două săptămâni o dispoziţie depresivă, pierderea interesului pentru mediu şi/sau iritabilitate. În plus, apar încă patru dintre următoarele simptome: scade în greutate, are tulburări de somn, agitaţie psihomotorie sau retardare pe plan psihomotor, oboseală, stimă de sine scăzută sau vină excesivă, probleme de concentrare şi gânduri sau/şi tentative de suicid. Copiii de vârstă prepuberală (9-12 ani) pot manifesta adiţional preocupări somatice, halucinaţii auditive şi/sau anxietate.

Cercetările au arătat că simptomele depresiei infantile diferă foarte mult în funcţie de vârstă şi sex. Astfel, copiii până la 10 ani manifestă în special tristeţe, semne vegetative, retragere socială şi acuze somatoice (Turner, S., 1992). Băieţii de vârstă şcolară mică adaugă acestei simptomatologii discuţii cu teme de suicid, iar fetele manifestă anxietate şi idei de persecuţie (Achenbach & Edelbrock, 1983).

În diagnosticarea depresiei la copil este foarte important să facem diferenţierea între:

  1. Un singur simptom al dispoziţiei depresive. Dacă acesta apare izolat este considerat o reacţie normală, de durată limitată, la o varietate de stimuli din mediu.
  2. Sindrom, sau un cluster de simptome ce implică dispoziţia depresivă.
  3. Tulburare, care cuprinde sindromul însoţit de dificultăţi sociale şi educaţionale.

În toate cele trei situații, dacă apar semnele depresiei este foarte important pentru părinți să solicite consultul unui psiholog sau medic psihiatru.

Cauze genetice și neurofiziologice ale hiperactivității cu deficit de atenție la copil

Psiholog copii Studiile recente scot în evidență faptul că hiperactivitatea cu deficit de atenție este o tulburare de spectru. Acest lucru înseamnă că în familiile copiilor diagnosticați cu ADHD există și alte persoane care prezintă o parte dintre simptomele tulburării, chiar dacă nu îndeplinesc în totalitate criteriile DSM-IV-TR pentru diagnostic.

Factori genetici în ADHD

Studiile de psihopatologie în familiile cu cazuri de hiperactivitate cu deficit de atenţie, studiile de adopţie şi studiile pe gemeni sugerează prezenţa unei contribuţii genetice în etiologia acestei tulburări.

Studiile pe gemeni au fost utilizate pentru a estima contribuția relativă a factorilor genetici și a mediului la varianța fenotipică a ADHD-ului în populație. Estimarea se face prin compararea ratelor de concordanță a diagnosticului de ADHD, sau a trasăturilor specifice tulburării, la gemenii monozigoți și dizigoți. Datele rezultate din 20 de astfel de studii au arătat că datele genetice explică aproximativ 76% din varianța tulburării la copii și adolescenți, în timp ce la adulți această rată este doar de 30% (Faraone & all, 2005).

O altă metodă utilizată pentru a testa dacă factorii genetici au influență asupra transmiterii familiale a tulburării a fost cea a studiilor de adopție. Rata apariției ADHD la rudele biologice ale copiilor diagosticați cu ADHD a fost mai mare decât la familiile adoptive.

Nikolas și Burt publică în anul 2010 rezultatele unei metaanalize în care au selectat 79 de studii pe gemeni și studii de adopție realizate pe copii diagnosticați cu ADHD, atât tipul inatenție, cât și tipul hiperactivitate-impulsivitate. Din aceste studii, autorii au reținut pentru analiză 13 eșantioane cu ADHD tipul inatenție și 9 eșantioane de copii diagnosticați cu ADHD tipul hiperactivitate-impulsivitate.

Rezultatele au relevat faptul că ambele dimensiuni ale tulburării au o foarte ridicată componentă de determinare genetică. Astfel, factorii genetici s-au dovedit relevanți pentru 71% dintre pacienții cu ADHD tipul inatenție și pentru 73% dintre pacienții cu ADHD tipul hiperactivitate-impulsivitate. În schimb, efectele factorilor de mediu s-au dovedit a fi neglijabile pentru ambele dimensiuni ale tulburării.

Efectele genetice nonaditive (de exemplu, interacțiunile dintre alele între și în cadrul locilor) au influente mai puternice asupra inatenției, comparativ cu hiperactivitatea (15% versus 2%), ceea ce sugerează ideea că fiecare dimensiune a tulburării este influențată de factori etiologici specifici. (Nikolas & Burt, 2010)

Neurofizioligia ADHD

Studiile anatomice la nivel cerebral realizate pe pacienții cu ADHD au arătat clar implicarea lobilor frontali (Castellanos et al., 2002), parietali (Sowell et al., 2003), ganglionilor bazali (Castellanos and Giedd, 1994), corpului chalos (Giedd et al., 1994) și cerebelului (Berquin et al., 1998).

De asemenea, studiile imagistice de fiziologia creierului sprijină ideea implicării circuitului pe partea dreaptă lob frontal – ganglioni bazali, cu o influență modulatorie puternică din partea cerebelului. (Giedd & Rapoport, 2010)

Studiile longitudinale indică o întârziere de dezvoltare a grosimii corticale, în special în lobii frontali. Zona cu cele mai mari diferențe de dezvoltare înregistrate între copiii cu ADHD și cei din grupul de control este cea a cortexului prefrontal mijlociu, care atinge dimensiunile expectate în jurul vârstei de 10.9 ani la copiii cu ADHD, în timp ce la copiii normali ajunge la aceleași dimensiuni în jurul vârstei de 5.9 ani.

Rezultate similare au fost observate și la nivelul hipocampusului: la copiii cu ADHD care răspund la tratament și simptomele se remit, dezvoltarea hipocampusului este similară cu cea a copiilor normali, în timp ce la copiii cu ADHD persistent se înregistrează o scădere progresivă în timp a volumului hipocampusului. (Giedd & Rapoport, 2010)