Tulburarea opoziționismului provocator

Psiholog copiiFiind considerată o tulburare multifactorială, etiologia tulburării opoziționismului provocator poate fi explicată doar printr-un model cumulativ al factorilor de risc (Kaplan, Sadock, 2000). Printre aceştia sunt amintiţi factorii biologici (genele, temperamentul şi alţi factori constituţionali) în interacţiune cu factorii sociali adverşi (sărăcia, mediul înalt infracţional), acţiunile lor fiind mediate de disfuncţiile familiale şi practicile parentale deficitare. În ceea ce priveşte factorii psihologici, cercetările nu sunt concludente, însă unele rezultate sunt interesante. În acest sens, teoria ataşamentului accentuează similarităţile dintre manifestările comportamentale ale ataşamentului nesigur şi tulburările disruptive de comportament. Pornind de la ideea că manifestările antisociale sunt un răspuns specific faţă de un părinte neresponsiv, opoziţionismul provocator a fost corelat, în principal, cu ataşamentul anxios-evitant.

Studiind modul în care copiii agresivi procesează informaţiile provenite din mediu, cercetătorii subliniază deficienţele care apar în acest proces: nu utilizează suficient informaţiile sociale pertinente, atribuie incorect intenţii ostile egalilor, oferă mai puţine soluţii la probleme şi aşteaptă recompense pentru răspunsurile agresive (Kaplan, Sadock, 2000).

Vă invităm să citiți întregul articol pe site-ul nostru:

http://www.psihoterapie-copil.ro/2015/11/15/opozitionismul-provocator/

Pentru psiholog copii apelați www.psihoterapie-copil.ro 

Reclame

Depresia la copil

Psiholog BucurestiDepresia este una dintre cele mai frecvente tulburări psihice de-a lungul întregului ciclu de viață al omului. În 2006, Costello & colab. realizează o metaanaliză a celor mai importante studii epidemiologice publicate până în acel moment și constată că aproximativ 2,8% dintre copiii cu vârsta sub 13 ani îndeplinesc criteriile unei tulburări depresive. (Costello & all., 2006) În Statele Unite, potrivit datelor publicate în 2014 de Institutul Național de Sănătate Mintală, 4,8% dintre adolescenții cu vârste cuprinse între 12 și 15 ani  și 2,8% dintre copiii cu vârste cuprinse între 8 și 11 ani sunt diagnosticați cu depresie majoră.

Deși nu sunt date statistice privind numărul cazurilor de depresie la copiii și adolescenții din țara noastră, un raport din 2014 al European Health for all Databases (HFA-DB) situează România pe locul doi în Uniunea Europeană în privința numărului de cazuri diagnosticate cu tulburări psihice, dintre aceștia 1 din 15 oameni suferind de depresie majoră.

Depresia la copil îi afectează acestuia dezvoltatea atât pe plan comportamental, cât și pe plan emoțional și academic. Ea este adesea însoțită de lipsa aptitudinilor sociale, un număr ridicat de conflicte interpersonale, o rată crescută a absenteismului școlar și părăsirea timpurie a școlii. (Fruhe, B. & all., 2012)

Fără tratament, depresia la copil va recidiva în adolescență sau în prima parte a vieții adulte. Astfel, Harrington raporta în 1988 o rată a recurenței de 40% a depresiei în termen de 5 ani,  la copiii care au manifestat primul episod depresiv înainte de 14 ani. (Harrington & all, 1988).

Termenul de depresie este de curând introdus în psihopatologia copilului. Până acum treizeci de ani nici nu se pomenea de depresie la copii. Astfel, spre sfârşitul anilor ’50 teoria psihanalitică, dominantă în acea perioadă, pleca de la ideea că depresia adultului îşi are izvorul în sentimentul de vină produs de instanţa superioară a personalităţii (superego). Copilul însă nu are un superego prea dezvoltat (deoarece această instanţă se formează spre adolescenţă), ceea ce înseamnă că el este incapabil să trăiască genul de tulburare depresivă specific adulţilor.

În 1974, Cytryn & McKnew au demonstrat că la copil pot apărea o serie de probleme comportamentale care sunt “echivalentul” depresiei adultului. Autorii au denumit această formă depresie mascată şi includeau aici o gamă extrem de largă de simptome, de la anxietate la delicvenţă. Singura idee promovată de ei care merită reţinută este aceea că simptomele unei tulburări psihice la copil pot fi cu totul diferite de cele ale adultului.

În 1978 Lefkowitz & Burton au lansat ideea că o serie de simptome asemănătoare cu cele ale adultului pot apărea şi în copilărie, însă ele pot fi fenomene ale dezvoltării normale ce se vor disipa în timp.

Abia în 1980, în DSM-III, Asociaţia Psihiatrilor Americani statuează ideea că nu numai este corect să se vorbească de depresie la vârsta copilăriei, dar chiar şi simptomatologia este aproape identică cu cea a depresiei adultului. În ediţia revizuită a aceluiaşi manual (DSM-III-R, 1987) este descrisă în detaliu depresia copilăriei.

O orientare relativ recentă în domeniul psihopatologiei dezvoltării (Cantwell, 1990) priveşte depresia copilului ca pe un construct ipotetic legat de un grup de simptome observabile. Definiţia operaţională a acestui construct se determină pe cale empirică în funcţie de vârstă. Unele dintre simptome pot fi aceleaşi cu cele ale adulţilor cu tulburare depresivă, în timp ce altele pot fi specifice copilului de o anumită vârstă. Oricare dintre simptome, luat singur, poate fi considerat un fenomen normal de dezvoltare. Combinaţiile variate însă sau frecvenţa simptomelor poate fi un indicator de psihopatologie la o anumită vârstă.

Un episod depresiv în copilărie are o durată în medie de 7 până la 9 luni şi aproximativ două treimi dintre aceşti copii vor manifesta şi alte episoade recurente în viaţa adultă (Kovacs, 1989).

Un episod depresiv major la copil apare atunci când acesta prezintă pe o perioadă de cel puţin două săptămâni o dispoziţie depresivă, pierderea interesului pentru mediu şi/sau iritabilitate. În plus, apar încă patru dintre următoarele simptome: scade în greutate, are tulburări de somn, agitaţie psihomotorie sau retardare pe plan psihomotor, oboseală, stimă de sine scăzută sau vină excesivă, probleme de concentrare şi gânduri sau/şi tentative de suicid. Copiii de vârstă prepuberală (9-12 ani) pot manifesta adiţional preocupări somatice, halucinaţii auditive şi/sau anxietate.

Cercetările au arătat că simptomele depresiei infantile diferă foarte mult în funcţie de vârstă şi sex. Astfel, copiii până la 10 ani manifestă în special tristeţe, semne vegetative, retragere socială şi acuze somatoice (Turner, S., 1992). Băieţii de vârstă şcolară mică adaugă acestei simptomatologii discuţii cu teme de suicid, iar fetele manifestă anxietate şi idei de persecuţie (Achenbach & Edelbrock, 1983).

În diagnosticarea depresiei la copil este foarte important să facem diferenţierea între:

  1. Un singur simptom al dispoziţiei depresive. Dacă acesta apare izolat este considerat o reacţie normală, de durată limitată, la o varietate de stimuli din mediu.
  2. Sindrom, sau un cluster de simptome ce implică dispoziţia depresivă.
  3. Tulburare, care cuprinde sindromul însoţit de dificultăţi sociale şi educaţionale.

În toate cele trei situații, dacă apar semnele depresiei este foarte important pentru părinți să solicite consultul unui psiholog sau medic psihiatru.

În curând: Minnie Psychological Center

Minnie Psychological CenterCu multă emoție anunțăm obținerea finanțării în vederea înființării Centrului de cercetare, diagnostic și tratament pentru tulburările de dezvoltare – Minnie Psychological Center.

Proiectul are în spate 20 de ani de experiență profesională și pasiune pentru domeniul psihologiei clinice a copilului, materializată atât în proiecte de cercetare și publicații de specialitate, cât și în lucrul efectiv de diagnostic și de psihoterapie cu copii ce suferă de astfel de afecțiuni și cu familiile lor.
Viziunea centrului este de a oferi clienților servicii psihologice de diagnostic și tratament la standarde europene, îmbinând experiența și devotamentul personalului de specialitate cu dotările tehnice de ultimă oră și cu metode de tratament interdisciplinar, validate științific. Elementul principal de inovație pe care îl aducem este diagnosticul și tratamentul interdisciplinar, prin procedee și instrumente validate științific și recunoscute ca atare pe plan internațional. Centrul va cuprinde personal specializat cu competențe de diagnostic și tratament: medici specialiști în neurologie pediatrică și în psihiatrie pediatrică, psihologi clinicieni și psihoterapeuți.

Obiectivele centrului sunt:
a. Furnizarea de servicii interdisciplinare de diagnostic clinic pe baza unor procedee și instrumente validate științific.
b. Furnizarea de servicii interdisciplinare de intervenție terapeutică pe baza unor planuri de tratament validate științific.
c. Dezvoltarea și implementarea de proiecte de cercetare-dezvoltare în domeniul diagnosticului clinic și asistenței medicale pentru copiii cu tulburări neurologice de dezvoltare.

Serviciile de diagnostic clinic au la bază procedee și instrumente validate științific, similare cu procedeele de diagnostic din clinicile europene de profil, dar în același timp adaptate populației românești.
Diagnosticul clinic este de tip interdisciplinar, copilul fiind urmărit pe o perioadă semnificativă de timp de către o echipă de specialiști formată din psiholog, medic specialist în neurologie pediatrică și medic specialist în psihiatrie pediatrică. Diagnosticul copilului se va face pe baza unui protocol clinic validat științific, așa cum prevede literatura de specialitate.
Serviciile de intervenție terapeutică sunt și ele de tip interdisciplinar, tratamentul copilului făcându-se de către o echipă formată de asemenea din psiholog, medic specialist în neurologie pediatrică și medic specialist în psihiatrie pediatrică. Planurile de tratament pe care le aplicăm sunt validate științific și personalizate pentru particularitățile și nevoile fiecărui copil în parte.

Acest site este cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013

„Conţinutul acestui material nu reprezintă în mod obligatoriu poziţia oficială a Uniunii Europene sau a Guvernului României”

”Pentru informaţii detaliate despre celelalte programe cofinanţate de Uniunea Europeană, vă invităm să vizitaţi http://www.fonduri-ue.ro.