Tulburarea opoziționismului provocator

Psiholog copiiFiind considerată o tulburare multifactorială, etiologia tulburării opoziționismului provocator poate fi explicată doar printr-un model cumulativ al factorilor de risc (Kaplan, Sadock, 2000). Printre aceştia sunt amintiţi factorii biologici (genele, temperamentul şi alţi factori constituţionali) în interacţiune cu factorii sociali adverşi (sărăcia, mediul înalt infracţional), acţiunile lor fiind mediate de disfuncţiile familiale şi practicile parentale deficitare. În ceea ce priveşte factorii psihologici, cercetările nu sunt concludente, însă unele rezultate sunt interesante. În acest sens, teoria ataşamentului accentuează similarităţile dintre manifestările comportamentale ale ataşamentului nesigur şi tulburările disruptive de comportament. Pornind de la ideea că manifestările antisociale sunt un răspuns specific faţă de un părinte neresponsiv, opoziţionismul provocator a fost corelat, în principal, cu ataşamentul anxios-evitant.

Studiind modul în care copiii agresivi procesează informaţiile provenite din mediu, cercetătorii subliniază deficienţele care apar în acest proces: nu utilizează suficient informaţiile sociale pertinente, atribuie incorect intenţii ostile egalilor, oferă mai puţine soluţii la probleme şi aşteaptă recompense pentru răspunsurile agresive (Kaplan, Sadock, 2000).

Vă invităm să citiți întregul articol pe site-ul nostru:

http://www.psihoterapie-copil.ro/2015/11/15/opozitionismul-provocator/

Pentru psiholog copii apelați www.psihoterapie-copil.ro 

Reclame

Psihodiagnosticul experiențial

Psiholog copiiCopiii s-au aşezat pe scaune în jurul unei mese, care a fost aşezată astfel încât ei să aibă spaţiu suficient de mişcare şi să poată lucra confortabil. În primă fază, pe masă a fost pus un carton mare cu multe bucăţi de plastilină, de culori variate.

Unul dintre psihoterapeuţi a dat următorul instructaj: ,,Astăzi o să ne jucăm şi o să discutăm. O să vă invit să vă alegeţi o bucată de plastelină, care vă atrage. Faceţi cunoştinţă cu bucata de plastelină pe care aţi ales-o, începeţi să o modelaţi, să vă jucaţi cu ea… până când se încălzeşte şi devine moale. După ce aţi înmuiat-o şi vedeţi că vă ascultă, am să vă rog să încercaţi să-i daţi forma unui copăcel. Nu vă grăbiţi… acum vă rog să vă uitaţi la copăcelul vostru şi să vă imaginaţi că el şi-ar dori să fie completat astfel încât să devină mai frumos decât este. Vă uitaţi la ce culori mai sunt şi încercaţi să-i mai adăugaţi ornamente, ca să fie un copăcel care se simte foarte bine în coaja lui. Vă concentraţi fiecare pe copăcelul vostru şi îl faceţi să se simtă cât mai bine… Încet, încet, ne apropiem de finalizarea copăceilor.

Acum fiecare va povesti câte ceva despre copăcelul lui. Încercaţi să fiţi în locul copăcelului vostru şi să le povestiţi colegilor voştri despre voi ca şi când aţi fi copăcelul respectiv. De exemplu: Eu sunt copăcelul Diana….. (fiecare se prezintă şi povesteşte despre sine.)

Acum că am făcut cunoştinţă cu toţi copăceii, imaginaţi-vă că această planşă este o livadă. Vă invit să aşezaţi copăcelul acolo unde se simte el cel mai bine în această livadă şi să desenaţi restul livezii. Desenaţi tot ce este în jurul vostru astfel încât copăceii să se simtă bine în livadă. Ce anotimp este acum pentru copăceii voştri? Haideţi să ne imaginăm că este primăvară, o primăvară târzie, târzie spre vară. Copăceii au înfrunzit, au şi flori… (fiecare povesteşte ce face şi cum se simte copăcelul lui). Încet, încet, vine căldura… şi în timp ce vine căldura verii, să vedem ce fac copăceii (din nou sunt încurajaţi să vorbească despre experienţa lor).

Se face din ce în ce mai cald afară, e vară şi e cald, cald de tot. Soarele bate, încălzeşte toţi copăceii. Ce fac copăceii, cum se simt ei, de ce ar avea ei nevoie acum? (e întrebat fiecare copil). Treptat, treptat, vin norii pe cer, se adună şi începe să plouă, a venit ploaia. În livadă începe să plouă din ce în ce mai tare, e furtună… bate vântul şi plouă tare! Ce fac copăceii? (copiii îşi descriu experienţa în timp ce o reprezintă) Încet, încet, ploaia se opreşte şi copăceii constată că vara a trecut şi acum e toamnă. Cum se simt ei, ce li se întâmplă?

Începe să fie din ce în ce mai frig, frunzele încep să cadă…. Vine iarna şi începe să ningă. Ce fac copăceii iarna?

Finalizăm desenul. Fiecare copăcel se uită în jur şi povesteşte celorlalţi cum se simte el în această livadă şi cum a trecut el prin toate cele patru anotimpuri.”

Pe tot parcursul derulării exerciţiului, copiii sunt stimulaţi să vorbească despre ceea ce trăiesc ,,aici şi acum”.

La final, fiecare scrie cu o culoare numele pe care crede el că acest desen îl poate avea.

Psihodiagnosticul experienţial este des folosit în psihoterapia copilului. Vă invităm să citiți întregul articol pe site-ul Minnie Psychological Center:

http://www.psihoterapie-copil.ro/2015/11/10/psihodiagnosticul-experiential-o-metoda-creativa-de-cunoastere-a-copilului/

Controlul instructional si rolul sau in cresterea comportamentelor pozitive ale copiilor cu autism

psihoterapie copilControlul instructional se refera la probabilitatea ca cerintele noastre sa determine comportamentul dorit din partea copilului. In cazul in care nu am dobandit controlul instructional, putem descrie copilul ca fiind necompliant.

Controlul instructional presupune:

  • asocierea noastra (terapeut/parinte/profesor) cu oferirea recompenselor;
  • dezvoltarea unui istoric de recompensare a compliantei copilului.

Va invitam sa cititi intregul articol pe site-ul nostru:

http://www.psihoterapie-copil.ro/2015/10/27/din-culisele-terapiei-copilului-cu-autism-dobandirea-controlului-instructional/

Depresia la copil

Psiholog BucurestiDepresia este una dintre cele mai frecvente tulburări psihice de-a lungul întregului ciclu de viață al omului. În 2006, Costello & colab. realizează o metaanaliză a celor mai importante studii epidemiologice publicate până în acel moment și constată că aproximativ 2,8% dintre copiii cu vârsta sub 13 ani îndeplinesc criteriile unei tulburări depresive. (Costello & all., 2006) În Statele Unite, potrivit datelor publicate în 2014 de Institutul Național de Sănătate Mintală, 4,8% dintre adolescenții cu vârste cuprinse între 12 și 15 ani  și 2,8% dintre copiii cu vârste cuprinse între 8 și 11 ani sunt diagnosticați cu depresie majoră.

Deși nu sunt date statistice privind numărul cazurilor de depresie la copiii și adolescenții din țara noastră, un raport din 2014 al European Health for all Databases (HFA-DB) situează România pe locul doi în Uniunea Europeană în privința numărului de cazuri diagnosticate cu tulburări psihice, dintre aceștia 1 din 15 oameni suferind de depresie majoră.

Depresia la copil îi afectează acestuia dezvoltatea atât pe plan comportamental, cât și pe plan emoțional și academic. Ea este adesea însoțită de lipsa aptitudinilor sociale, un număr ridicat de conflicte interpersonale, o rată crescută a absenteismului școlar și părăsirea timpurie a școlii. (Fruhe, B. & all., 2012)

Fără tratament, depresia la copil va recidiva în adolescență sau în prima parte a vieții adulte. Astfel, Harrington raporta în 1988 o rată a recurenței de 40% a depresiei în termen de 5 ani,  la copiii care au manifestat primul episod depresiv înainte de 14 ani. (Harrington & all, 1988).

Termenul de depresie este de curând introdus în psihopatologia copilului. Până acum treizeci de ani nici nu se pomenea de depresie la copii. Astfel, spre sfârşitul anilor ’50 teoria psihanalitică, dominantă în acea perioadă, pleca de la ideea că depresia adultului îşi are izvorul în sentimentul de vină produs de instanţa superioară a personalităţii (superego). Copilul însă nu are un superego prea dezvoltat (deoarece această instanţă se formează spre adolescenţă), ceea ce înseamnă că el este incapabil să trăiască genul de tulburare depresivă specific adulţilor.

În 1974, Cytryn & McKnew au demonstrat că la copil pot apărea o serie de probleme comportamentale care sunt “echivalentul” depresiei adultului. Autorii au denumit această formă depresie mascată şi includeau aici o gamă extrem de largă de simptome, de la anxietate la delicvenţă. Singura idee promovată de ei care merită reţinută este aceea că simptomele unei tulburări psihice la copil pot fi cu totul diferite de cele ale adultului.

În 1978 Lefkowitz & Burton au lansat ideea că o serie de simptome asemănătoare cu cele ale adultului pot apărea şi în copilărie, însă ele pot fi fenomene ale dezvoltării normale ce se vor disipa în timp.

Abia în 1980, în DSM-III, Asociaţia Psihiatrilor Americani statuează ideea că nu numai este corect să se vorbească de depresie la vârsta copilăriei, dar chiar şi simptomatologia este aproape identică cu cea a depresiei adultului. În ediţia revizuită a aceluiaşi manual (DSM-III-R, 1987) este descrisă în detaliu depresia copilăriei.

O orientare relativ recentă în domeniul psihopatologiei dezvoltării (Cantwell, 1990) priveşte depresia copilului ca pe un construct ipotetic legat de un grup de simptome observabile. Definiţia operaţională a acestui construct se determină pe cale empirică în funcţie de vârstă. Unele dintre simptome pot fi aceleaşi cu cele ale adulţilor cu tulburare depresivă, în timp ce altele pot fi specifice copilului de o anumită vârstă. Oricare dintre simptome, luat singur, poate fi considerat un fenomen normal de dezvoltare. Combinaţiile variate însă sau frecvenţa simptomelor poate fi un indicator de psihopatologie la o anumită vârstă.

Un episod depresiv în copilărie are o durată în medie de 7 până la 9 luni şi aproximativ două treimi dintre aceşti copii vor manifesta şi alte episoade recurente în viaţa adultă (Kovacs, 1989).

Un episod depresiv major la copil apare atunci când acesta prezintă pe o perioadă de cel puţin două săptămâni o dispoziţie depresivă, pierderea interesului pentru mediu şi/sau iritabilitate. În plus, apar încă patru dintre următoarele simptome: scade în greutate, are tulburări de somn, agitaţie psihomotorie sau retardare pe plan psihomotor, oboseală, stimă de sine scăzută sau vină excesivă, probleme de concentrare şi gânduri sau/şi tentative de suicid. Copiii de vârstă prepuberală (9-12 ani) pot manifesta adiţional preocupări somatice, halucinaţii auditive şi/sau anxietate.

Cercetările au arătat că simptomele depresiei infantile diferă foarte mult în funcţie de vârstă şi sex. Astfel, copiii până la 10 ani manifestă în special tristeţe, semne vegetative, retragere socială şi acuze somatoice (Turner, S., 1992). Băieţii de vârstă şcolară mică adaugă acestei simptomatologii discuţii cu teme de suicid, iar fetele manifestă anxietate şi idei de persecuţie (Achenbach & Edelbrock, 1983).

În diagnosticarea depresiei la copil este foarte important să facem diferenţierea între:

  1. Un singur simptom al dispoziţiei depresive. Dacă acesta apare izolat este considerat o reacţie normală, de durată limitată, la o varietate de stimuli din mediu.
  2. Sindrom, sau un cluster de simptome ce implică dispoziţia depresivă.
  3. Tulburare, care cuprinde sindromul însoţit de dificultăţi sociale şi educaţionale.

În toate cele trei situații, dacă apar semnele depresiei este foarte important pentru părinți să solicite consultul unui psiholog sau medic psihiatru.

Cauze genetice și neurofiziologice ale hiperactivității cu deficit de atenție la copil

Psiholog copii Studiile recente scot în evidență faptul că hiperactivitatea cu deficit de atenție este o tulburare de spectru. Acest lucru înseamnă că în familiile copiilor diagnosticați cu ADHD există și alte persoane care prezintă o parte dintre simptomele tulburării, chiar dacă nu îndeplinesc în totalitate criteriile DSM-IV-TR pentru diagnostic.

Factori genetici în ADHD

Studiile de psihopatologie în familiile cu cazuri de hiperactivitate cu deficit de atenţie, studiile de adopţie şi studiile pe gemeni sugerează prezenţa unei contribuţii genetice în etiologia acestei tulburări.

Studiile pe gemeni au fost utilizate pentru a estima contribuția relativă a factorilor genetici și a mediului la varianța fenotipică a ADHD-ului în populație. Estimarea se face prin compararea ratelor de concordanță a diagnosticului de ADHD, sau a trasăturilor specifice tulburării, la gemenii monozigoți și dizigoți. Datele rezultate din 20 de astfel de studii au arătat că datele genetice explică aproximativ 76% din varianța tulburării la copii și adolescenți, în timp ce la adulți această rată este doar de 30% (Faraone & all, 2005).

O altă metodă utilizată pentru a testa dacă factorii genetici au influență asupra transmiterii familiale a tulburării a fost cea a studiilor de adopție. Rata apariției ADHD la rudele biologice ale copiilor diagosticați cu ADHD a fost mai mare decât la familiile adoptive.

Nikolas și Burt publică în anul 2010 rezultatele unei metaanalize în care au selectat 79 de studii pe gemeni și studii de adopție realizate pe copii diagnosticați cu ADHD, atât tipul inatenție, cât și tipul hiperactivitate-impulsivitate. Din aceste studii, autorii au reținut pentru analiză 13 eșantioane cu ADHD tipul inatenție și 9 eșantioane de copii diagnosticați cu ADHD tipul hiperactivitate-impulsivitate.

Rezultatele au relevat faptul că ambele dimensiuni ale tulburării au o foarte ridicată componentă de determinare genetică. Astfel, factorii genetici s-au dovedit relevanți pentru 71% dintre pacienții cu ADHD tipul inatenție și pentru 73% dintre pacienții cu ADHD tipul hiperactivitate-impulsivitate. În schimb, efectele factorilor de mediu s-au dovedit a fi neglijabile pentru ambele dimensiuni ale tulburării.

Efectele genetice nonaditive (de exemplu, interacțiunile dintre alele între și în cadrul locilor) au influente mai puternice asupra inatenției, comparativ cu hiperactivitatea (15% versus 2%), ceea ce sugerează ideea că fiecare dimensiune a tulburării este influențată de factori etiologici specifici. (Nikolas & Burt, 2010)

Neurofizioligia ADHD

Studiile anatomice la nivel cerebral realizate pe pacienții cu ADHD au arătat clar implicarea lobilor frontali (Castellanos et al., 2002), parietali (Sowell et al., 2003), ganglionilor bazali (Castellanos and Giedd, 1994), corpului chalos (Giedd et al., 1994) și cerebelului (Berquin et al., 1998).

De asemenea, studiile imagistice de fiziologia creierului sprijină ideea implicării circuitului pe partea dreaptă lob frontal – ganglioni bazali, cu o influență modulatorie puternică din partea cerebelului. (Giedd & Rapoport, 2010)

Studiile longitudinale indică o întârziere de dezvoltare a grosimii corticale, în special în lobii frontali. Zona cu cele mai mari diferențe de dezvoltare înregistrate între copiii cu ADHD și cei din grupul de control este cea a cortexului prefrontal mijlociu, care atinge dimensiunile expectate în jurul vârstei de 10.9 ani la copiii cu ADHD, în timp ce la copiii normali ajunge la aceleași dimensiuni în jurul vârstei de 5.9 ani.

Rezultate similare au fost observate și la nivelul hipocampusului: la copiii cu ADHD care răspund la tratament și simptomele se remit, dezvoltarea hipocampusului este similară cu cea a copiilor normali, în timp ce la copiii cu ADHD persistent se înregistrează o scădere progresivă în timp a volumului hipocampusului. (Giedd & Rapoport, 2010)

În curând: Minnie Psychological Center

Minnie Psychological CenterCu multă emoție anunțăm obținerea finanțării în vederea înființării Centrului de cercetare, diagnostic și tratament pentru tulburările de dezvoltare – Minnie Psychological Center.

Proiectul are în spate 20 de ani de experiență profesională și pasiune pentru domeniul psihologiei clinice a copilului, materializată atât în proiecte de cercetare și publicații de specialitate, cât și în lucrul efectiv de diagnostic și de psihoterapie cu copii ce suferă de astfel de afecțiuni și cu familiile lor.
Viziunea centrului este de a oferi clienților servicii psihologice de diagnostic și tratament la standarde europene, îmbinând experiența și devotamentul personalului de specialitate cu dotările tehnice de ultimă oră și cu metode de tratament interdisciplinar, validate științific. Elementul principal de inovație pe care îl aducem este diagnosticul și tratamentul interdisciplinar, prin procedee și instrumente validate științific și recunoscute ca atare pe plan internațional. Centrul va cuprinde personal specializat cu competențe de diagnostic și tratament: medici specialiști în neurologie pediatrică și în psihiatrie pediatrică, psihologi clinicieni și psihoterapeuți.

Obiectivele centrului sunt:
a. Furnizarea de servicii interdisciplinare de diagnostic clinic pe baza unor procedee și instrumente validate științific.
b. Furnizarea de servicii interdisciplinare de intervenție terapeutică pe baza unor planuri de tratament validate științific.
c. Dezvoltarea și implementarea de proiecte de cercetare-dezvoltare în domeniul diagnosticului clinic și asistenței medicale pentru copiii cu tulburări neurologice de dezvoltare.

Serviciile de diagnostic clinic au la bază procedee și instrumente validate științific, similare cu procedeele de diagnostic din clinicile europene de profil, dar în același timp adaptate populației românești.
Diagnosticul clinic este de tip interdisciplinar, copilul fiind urmărit pe o perioadă semnificativă de timp de către o echipă de specialiști formată din psiholog, medic specialist în neurologie pediatrică și medic specialist în psihiatrie pediatrică. Diagnosticul copilului se va face pe baza unui protocol clinic validat științific, așa cum prevede literatura de specialitate.
Serviciile de intervenție terapeutică sunt și ele de tip interdisciplinar, tratamentul copilului făcându-se de către o echipă formată de asemenea din psiholog, medic specialist în neurologie pediatrică și medic specialist în psihiatrie pediatrică. Planurile de tratament pe care le aplicăm sunt validate științific și personalizate pentru particularitățile și nevoile fiecărui copil în parte.

Acest site este cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013

„Conţinutul acestui material nu reprezintă în mod obligatoriu poziţia oficială a Uniunii Europene sau a Guvernului României”

”Pentru informaţii detaliate despre celelalte programe cofinanţate de Uniunea Europeană, vă invităm să vizitaţi http://www.fonduri-ue.ro.